Dacă speculăm pe lângă text putem găsi o sumedenie de răspunsuri la această întrebare, dacă ne limităm să citim atent, lucrurile stau ceva mai simplu şi mai clar: Curtea vrea ca în 18 luni să ne rezolvăm problema! Nu o interesează cum, nu ne-a făcut o schemă şi nici un plan de acţiune; doreşte doar ca peste un an şi jumătate lucrurile să fie altfel. Bine, şi ca o mică speculaţie, dar tot pe text, mai vrea şi o pauză de la hotărâri clonă şi cereri repetitive. Nici nu e greu de înţeles: cum vi se pare o viaţă întreagă de judecat sau anchetat numai furturi din supermarket… din acelaşi supermarket, acelaşi produs, aceeaşi metodă?

Dar revenind la textul hotărârii: nu ştiu dacă cineva a mai avut sentimentul că răsfoieşte un manual de „english for dummies” dar pentru mine a fost ca o lecţie de şcoală primară predată copilului care repetă clasa cel puţin a 100-a oară; ni se explică cam tot ce era de explicat, de la ce protejează articol 1 PI, la ce este „bun” în sensul Convenţiei, la toate celelalte noţiuni elementare. Pentru cine a citit vreodată o hotărâre în această materie este destul de frustrant mai ales dacă te gândeşti că după sumedenia de hotărâri pe acest subiect ar trebui să cunoaştem lecţia pe de rost. Dar, pe alocuri, pentru cine are urechi de auzit, se subliniază şi care este nucleul dur al problemei.

Ce ne spune pe art. 6 din Convenţie este destul de clar: până să se trezească ÎCCJ prin 2007 să declare solemn că instanţele pot să judece fondul cauzei dacă celelalte autorităţi dorm şi eventual să restituie bunul persoanei îndreptăţite nu prea aveam acces la instanţă în sensul Convenţiei. Dar asta ştiam şi noi, nu-i aşa? Problema nu pare să fie capacitatea noastră de înţelegere ci ritmul de trecere la acţiune.

Partea ironică, aproape cinică, urmează în discuţia pe art. 1 PI. Aplicând principiul „prostia se plăteşte… şi încă cum…” ni se comunică degajat că dacă undeva în trecutul glorios al ţării alegeam să nu restituim nimic în natură şi să nu dăm nici despăgubiri (deci cam situaţia actuală) Curtea nu avea nicio problemă cu Statul deoarece nu este competentă să examineze ce s-a întâmplat înainte de ratificarea Convenţiei. Dar pentru că am ales această cale trebuie să ne îndeplinim obligaţiile. Care obligaţii nu sunt aşa izvorâte din neantul cunoaşterii ci trebuie ca să aibă suficient fundament în dreptul intern… să zicem spre exemplu că dreptul persoanei a fost recunoscut de instanţele naţionale. Ceea ce ne mai aminteşte Curtea (şi unii se pare că au uitat) este că dacă am o hotărâre judecătorească trebuie să o execut. Ştiu că poate părea greu dar din păcate asta e viaţa în statul de drept.

Raţionamentul din următoarele paragrafe este un fel de re-alfabetizare… nu e un drept absolut, există marjă de apreciere, trebuie aplicat testul proporţionalităţii şi cam aşa până la paragraful 168 unde se simte nevoia de a „trage de urechi” Guvernul şi de a-l pune să scrie de 100 de ori pe tablă „ comportamentul părţilor are un rol important în analiza Curţii, gradul de incertitudine contează, Statul trebuie să acţioneze în timp util şi într-o manieră corespunzătoare”.

Dar cum cele mai bune lucruri vin întotdeauna la sfârşit, abia acum Curtea ne serveşte cireaşa de pe tort… sau poate mai în ton cu situaţia, bomboana de pe colivă. Prima porţie de cireaşă pare un raţionament aşa de pertinent încât este greu de crezut că nu ne-am gândit noi primii la el: este adevărat că trebuie să îndrepţi un rău istoric, dacă ai ales să faci acest lucru, dar nu poţi îndrepta un rău prin crearea unei situaţii profund inechitabile în prezent şi decât să nu dai nimic mai bine dai mai puţin. În termeni mai academici statul avea posibilitatea de a alege să plătească despăgubiri la un nivel plafonat, lucru ce nu încălca obligaţiile născute din ratificarea Convenţiei, dar decizia la nivel naţional a fost acordarea unei compensaţii depline la nivelul preţului pieţei (evident piaţa de acum şi nu de atunci). A doua parte din aceeaşi cireaşă ne atrage atenţia că asta nu este problema Curţii ci a Statului şi că autorităţile naţionale poartă întreaga responsabilitate pentru lipsa soluţiilor. Mă gândesc că poate este un răspuns politicos la apărările Guvernului de tipul „sunt multe cereri”, „nu avem bani”, „am făcut acum un plan de acţiune şi înfiinţăm comisii care să disece problema” şi mai ales „sunt multe legi şi nu mai putem găsi ieşirea din ele”

Scutesc posibilii cititori de partea tehnică de aplicare a procedurii hotărârii pilot şi de enumerarea deficienţelor identificate în materie (pentru a elimina posibilele acuzaţii de atitudine părtinitoare practica neunitară este una din deficienţe) şi trec la partea în care Curtea deşi nu poate să ne arate poteca de cărămizi galbene ne dă câteva sugestii cum să ieşim din impasul în care ne-am băgat singuri-singurei. Armonizarea legislaţiei ar fi un pas în direcţia corectă cu condiţia să aducă reguli mai simple. Punerea la punct a funcţionării Comisiei centrale e alt pas bun dacă o dotăm corespunzător cu resurse, procedură de analizare a cererilor, limită de timp pentru verificarea acestora. Bine ar fi să găsim o formulă magică şi pentru Fondul Proprietatea…dar asta doar dacă e posibil.

Alt lucru la care Curtea s-a gândit şi noi nu este să ne uităm în ograda vecinului. Poate să vină ca un şoc pentru mulţi dar nu suntem singurii care au avut un regim dictatorial, care au imobile preluate abuziv de statul comunist şi care au fost în faţa unei decizii cu privire la reparaţii şi restituiri. Ceea ce au găsit alţii şi noi nu au fost soluţii eficiente. Din această cauză noi ne bucurăm de hotărâre pilot şi ei nu, noi avem camioane de cereri noi la Curte şi ei nu, noi suntem condamnaţi în regim de foc continuu şi ei nu.

Bulgaria de exemplu a fost una dintre primele ţări care au adoptat legi în materia restituirii şi deşi în 1996 actul normativ prevedea despăgubiri la nivelul preţului pieţei şi-au dat seama în timp util că acest lucru este imposibil de realizat şi s-au grăbit să regândească legislaţia. Un alt lucru interesant este că tot vecinii bulgari au gândit un sistem prin care în schimbul proprietăţii preluate abuziv de către stat persoanelor îndreptăţite li se oferea un apartament în imobile construite în acest scop.

Polonia este iarăşi o poveste de succes; pentru cine îşi aduce aminte cauza Broniowski este clar că nici polonezii nu au găsit drumul corect din prima încercare. Dar au ales să definească persoanele îndreptăţite, să nu restituie în natură şi să nu plătească despăgubiri la valoarea actuală a proprietăţii. Nu se poate nega o inconsecvenţă în legislaţie, dar decizia statului de a reduce compensaţiile în 2005 a fost primită de Curte ca o măsură justificată şi proporţională.

Puţinele cauze pe care Slovenia le-a avut în această materie au fost cu succes respinse de Curte ca inadmisibile. Rezultatul uimitor se datorează coeerenţei sistemului: Slovenia a ales ca despăgubirile să nu fie oferite în bani ci în obligaţiuni de stat şi nu într-o singură tranşă ci pe o durată de 15 ani- Curtea nu a obiectat şi nu a găsit o violare a dreptului de proprietate în cauza Dolhar.

În acelaşi mod Ungaria a decis printr-o lege din 1991 că particulari pot primi daune de maximum 21000 de dolari pentru proprietăţile confiscate. Suma nu era acordată în bani ci în vouchere ce puteau fi folosite pentru a cumpăra pământ la licitaţiile organizate de stat sau acţiuni în societăţile cu capital de stat. Câţiva ani mai târziu Guvernul a implementat un mecanism de despăgubiri pentru proprietăţile ce nu au putut fi restituite culturilor religioase: acestea puteau cere o anuitate finanţată de stat, mecanism ce a funcţionat dacă luăm în considerare acordurile încheiate după adoptarea legii.

Letonia şi Estonia, anticipând problemele ce pot să apară în legătură cu imobilele preluate de către stat în perioada sovietică, au decis să excludă acest domeniu din jurisdicţia Curţii prin rezervele la Protocolul Adiţional 1 la Convenţie. Cum legile privind restituirile şi compensările au intrat în sfera de aplicare a acestei rezerve cererile depuse au fost respinse ca inadmisibile ratione materiae.

Toate exemplele de mai sus nu arată decât că se poate şi altfel. Poate cu mici obstacole şi inadvertenţe, cu o hotărâre din când în când din partea Curţii şi cu nemulţumiri minore din partea cetăţenilor faţă de deciziile Statului. Aşa că revenind la întrebarea „Ce vrea CEDO de la noi?” răspunsul trist este că vrea să devenim responsabili şi să ne asumăm greşelile, fie ele istorice sau nu.

Ma numar printre cei care s-au nascut fara angoase totalitariste, fara batalii pentru egalitate ce trebuie purtate, fara prejudecati ce trebuie demontate. Pentru mine drepturile omului doar exista, au fost acolo de cand pot sa imi aduc aminte, fara inceput, fara sfarsit si mai ales fara dubiu. Sunt unul dintre magistratii care nu pot concepe ca exista “altfel”, care se revolta principial fata de “lumea necivilizata” ce nu este guvernata de Conventie, care nu isi aduc aminte ca nu de mult eram si noi “acolo”, care nu vad ca este doar un pas mic pana sa ne intoarcem acum 60 de ani, in era ante Conventia Europeana a Drepturilor Omului. Poate de aceea sunt bune aniversarile… sa ne impiedice sa uitam colectiv si sa gresim din nou.

 Pe 19 octombrie 2010, in hemiciclul Palatului Europei, cu ocazia celei de-a 60 aniversari a Conventiei Europene a Drepturilor Omului, au luat cuvantul figuri marcante ale luptei pentru drepturile fundamentale ale omului si cu o sinceritate frapanta pentru o astfel de reuniune, au tras semnale de alarma asupra pantei periculoase pe care aluneca Europa moderna.

Deschizand ceremonia, Secretarul General al Consiliului Europei, Thorbjørn Jagland, a tinut sa multumeasca personalului motivat, competent si neobosit al Consiliului Europei care face posibil ca 800.000.000 europeni sa se poata adresa direct Curtii Europene a Drepturilor Omului. In discursul sau a aratat ca problemele statelor nu mai tin doar de suveranitatea lor si ca oricat de revolutionar a parut la nasterea sa mecanismul Conventiei a venit momentul ca procesul de largire a sferei de influenta a acestuia sa fie schimbat cu un proces de adancire. Prea multe persoane isi cauta identitatea in detrimentul identitatii celorlalti iar acest lucru trebuie sa se schimbe- a declarat Thorbjørn Jagland,  subliniind ca, in contextul contactului tot mai pronuntat al diverselor grupuri din interiorul continentului european, noua provocare pentru mecanismul de protectie a drepturilor fundamentale va fi determinarea modului in care se poate ajunge la armonie prin diversitate.

In aceeasi nota de optimism precaut, presedintele Curtii Europene a Drepturilor Omului, Jean Paul Costa, a atras atentia asupra importantei interpretarii evolutive a Conventiei cu un mare accent pe calitate si armonizarea sistemelor nationale de protectie. Presedintele Curtii a salutat planul de actiune stabilit la Conferinta de la Interlaken si a precizat ca singurul mod in care fiecare institutie a Consiliului Europei isi poate atinge scopul pentru care a fost creata este o buna si rapida implementare a acestui plan de actiune. De asemenea, a dorit sa aminteasca faptul ca ordinea de drept europeana este amenintata de noi pericole precum terorismul, criminalitatea organizata, traficul de persoane, discriminarea si ca pace internationala si cea civila sunt intr-un echilibru foarte fragil, mentionand ca in lipsa acestei stari de pace drepturile omului nu pot exista. Discursul s-a finalizat intr-o nota pozitiva prin concluzia ca, oricare ar fi piedicile, optimismul cere determinare.

Invitatul special al acestei reuniuni a fost Secretarul General ONU, Ban Ki Moon, care a dorit sa isi inceapa discursul mentionand ca nu a venit sa vorbeasca auditorului ci sa vorbeasca cu cei prezenti. In continuare diplomatul sud-coreean nu s-a ferit sa sublinieze rolul de exemplu pe care Europa il reprezinta in ceea ce priveste  sistemul de protectie a drepturilor omului si schimbarea pasnica de structura politica si juridica. Cu toate acestea a fost semnalata o posibila ruptura in interiorul continentului, de data aceasta nu de tip est-vest ci nord-sud, intre tarile dezvoltate economic si cele in curs de dezvoltare. Flagelul discriminarii, exacerbat de imigrarea masiva si de criza economica, folosirea unui standard dublu in functie de gradul de dezvoltare al statului si atitudinea unor tari europene care desi pun in discutie drepturile fundamentale aleg sa le incalce cer ca sistemul de protectie a drepturilor omului sa fie intarit, in sensul respectarii principiului universalitatii si lipsei de selectivitate in respectarea lor. In ciuda acestor principii, tari cu un puternic sistem democratic aleg sa nu ratifice conventii internationale sau sa interpreteze dupa vointa proprie pe cele existente. In acest moment Conventia privind muncitorii imigranti nu a fost ratificata de niciuna dintre tarile puternic dezvoltate si desi standardele sunt universale si neschimbate metoda de aplicare nu poate si nu trebuie sa ramana incremenita in timp. Secretarul General ONU a lansat un indemn catre cei prezenti de a sustine cresterea gradului de protectie acordata celor vulnerabili: persoanele cu dizabilitati, batranii, femeile aflate in zone de conflict, copiii, politicienii din tari in care libertatea de exprimare este un lux. Sistemul de protectie a drepturilor fundamentale trebuie sa dea atentie sporita noilor descoperiri in domeniul genomului uman, crearii de banci de date genetice, utilizarii de tehnici medicale care desi asigura o durata de viata considerabil mai lunga pot aduce atingere demnitatii umane.

In incheierea discursului, Ban Ki Moon a indicat faptul ca scopul ONU este de a aduce drepturile fundamentale in fiecare colt al lumii deoarece in acest moment drepturile  a sute de mii de oameni sunt incalcate flagrant. Avand in vedere rolul central pe care femeile si copiii il joaca in strategia de sanatate si dezvoltare globala s-a anuntat crearea unei noi organizatii “UN WOMEN” care se preconizeaza a avea un mare aport in apararea democratiei si statului de drept.

Poate aniversarile sunt un prilej bun de a arunca o privire in trecut, ca sa nu uitam de unde am pornit si cat de mult efort s-a depus pentru a ajunge “aici”. Dar poate sunt o ocazie si mai buna sa ne uitam in viitor si sa ne intrebam incotro ne indreptam… Pentru ca oricat de departe pare Europa conflictuala, oricat de imposibila apare Europa fara stat de drept si democratie… ea este ” just around the corner”.

Sunt aşteptaţi să îşi depună candidaturile jurişti aflaţi în primii trei ani de carieră, masteranzi şi studenţi în ultimul an la Drept. Dintre aceştia vor fi selectaţi 20 de tineri jurişti care demonstrează potenţial pentru a deveni lideri în domeniul justiţiei.  

Pe parcursul a şase sesiuni de training şi al seminariilor ce se vor desfăşura în prima jumătate a anului 2011, participanţii vor învăţa din experienţa celor mai buni profesionişti în drept, leadership sau management. Proiectele individuale şi de grup vor testa abilitatea participanţilor de a pune în practică cunoştinţele şi abilităţile dobândite în cadrul programului.

Data limită pentru trimiterea aplicaţiilor este 31 octombrie 2010.

 Mai multe detalii despre program şi condiţiile de participare pot fi găsite la www.kas.de/leadership.

IMPRESIILE PRIMEI GENERATII LFJ

http://www.youtube.com/watch?v=nQVdkxpV5tU

http://www.youtube.com/watch?v=44qF9LR5iFc

http://www.youtube.com/watch?v=9ALNEGl-iJ4

http://www.youtube.com/watch?v=Lj9Un8voT8Q

http://www.youtube.com/watch?v=3119abi0qhg

Acum câteva zile cineva m-a întrebat oarecum contrariat de ce am ales să devin procuror când puteam să stau liniştită, să am un venit decent, să nu mă enervez în fiecare zi, să nu am impresia că vorbesc în gol şi să nu mă gândesc înainte de culcare dacă am ratat ceva în vreun dosar, dacă am apreciat bine, dacă am făcut tot ce puteam să fac. Şi dacă la momentul întrebării nu am meditat prea mult asupra ei, nu de alta dar era în timpul programului, acum pe timp de weekend am simţit nevoia cercetării introspective. Scutesc eventualii cititori de divagaţii privind pasiunea, frumuseţea profesiei, satisfacţiile morale şi alte noţiuni abstracte şi mă opresc la punctul central al căutării mele interioare: am devenit procuror ca să schimb- lucruri, practici, percepţii, mentalităţi.

Şi dacă tot propovăduiesc schimbarea mi s-a părut normal ca primul pas spre “vindecarea sistemului” să fie recunoaşterea slăbiciunilor şi problemelor- şi cum mai bine decât în mod public, deschis, fără destinatari clari… o scrisoare deschisă despre problemele justiţiei penale trimisă în neantul internetului.

Justiţia penală în România este construită pentru infracţiuni mărunte, pentru furturi din buzunare, pentru mica criminalitate, pentru infractori cu grad scăzut de specializare în profesie. Orice depăşeşte acest nivel depăşeşte şi sistemul. Şi ca să nu divaghez fără rost de la problema mea personală (suntem în final cu toţi nişte fiinţe egoiste) infracţionalitatea economică ne depăşeşte, definitiv, irecuperabil şi pe toate planurile- de la incriminări, la resurse, la probaţiune, la finalitatea procesului. Dreptul penal al afacerilor este precum o gaură neagră: nu ştii niciodată ce găseşti în ea, nici de ce este acolo, nici cum funcţionează şi nici unde are capătul. Ai în schimb certitudinea că te va înghiţi cu totul dacă te apropii prea mult.

INCRIMINARE. Niciodată până la aprofundarea domeniului infracţionalităţii economice nu am înţeles mai bine expresia ” să cauţi acul în carul cu fân”.  Unde ai reglementate infracţiunile economice? Răspuns corect: peste tot. Prin Codul penal câteva, prin Legea societăţilor comerciale alte câteva, prin Legea CEC-ului una două etc. etc. Dar carul ăsta mare cu fân este cea mai mică problemă. Dileme apar când vezi contravenţii care par identice cu infracţiunile, când vezi norme BNR care contrazic incriminările, când dispoziţiile legale se schimbă cu viteza luminii… şi acum înţeleg inculpaţii care spun că pe vremea când s-au decis ei să comită fapta ” era contravenţie cu 1000 lei amendă”. Culmea ironiei este că legislaţia aceasta mai instabilă ca experimentele din laboratorul de chimie este constantă în a reglementa prost, lacunar şi confuz şi a menţine spre veşnică pomenire texte legale de dinainte de al Doilea Război Mondial. Eu nu neg că poate economia României este în aceeaşi stare ca atunci dar hai să mutăm măcar o virgulă. Faptul că sunt în practică tot atâtea păreri câte persoane sunt întrebate nu se întâmplă pentru că e lumea cârcotaşă ci pentru că în jumătate din cazuri nu pricepi ce vroia, în înţelepciunea sa, să zică legiuitorul.

RESURSE. Citeam de curând un manual de anchetă în materia infracţiunilor economice. Precizez că îl citeam pe post de surogat la “Utopia” căci legătura cu realitatea românească tinde spre 0 absolut. Manualul descria o lume fantastică în care se face muncă de informare şi prevenţie (alta decât “metodele specifice” ale Poliţiei Române), se lucrează rapid, se folosesc tehnici moderne, avem investigatori sub acoperire, facem filaj (fără maşini cu numere de MAI), deconspirăm reţele, cooperăm cu OLAF….

În realitate lucrurile sunt un pic diferite: există oameni care anchetează infracţiuni economice dar care nu ştiu ce face butonul mare de pe unitatea centrală de la computer, care nu pot să priceapă de ce probaţiunea se face după începerea urmăririi penale, de ce atunci când are 3 foi tot dosarul înseamnă că mai are de muncă şi nu poate propune trimiterea în judecată şi de ce nu poţi avea în acelaşi timp două infracţiuni care se exclud reciproc. Şi pentru că sunt încă în faza de negare nu discut despre rea-credinţă, transformarea din agent al statului în avocatul de facto al inculpatului, “găsirea martorilor”, transmisul informaţiilor despre acţiuni înainte ca acestea să aibă loc sau lipsa totală de chef faţă de munca pentru care sunt plătiţi. În plus am început să capăt alergie la sintagme de genul ” noi avem multe dosare”, “noi facem şi alte activităţi”, “nu am mai lucrat până acum aşa”, “nu putem” şi “nu ştim”.

Dacă treci peste micile inconveniente expuse mai sus ajungi la probleme obiective. Cea mai gravă şi cu frecvenţa cea mai mare este cine plăteşte expertiza. Statul nu are bani deci nu o plăteşte, inculpatul nu are interes deci nu o plăteşte, partea vătămată deja are un prejudiciu, deseori nerecuperabil, şi oricine poate înţelege de ce nu prea are chef să o plătească. Paradoxul este că expertiza este necesară. Nu începeţi să vă simţiţi ca în Procesul de Kafka?

Apoi intervin alte instituţii ale statului care cooperează cu autorităţile judiciare cu celeritate şi devotament. Garda financiară presupune că orice neregulă se circumscrie unei fapte penale pentru că statistica sesizărilor trebuie să fie fără pată. Încă nu am putut desluşi misterul de ce atunci când nu are date cu privire la preţul de comercializare alege să considere că bunurile s-au vândut cu adaos de 600% şi nici de ce atunci când se întâmplă să nu găsească pe cineva la sediu presupun că a fost declarat eronat pentru a se sustrage de la obligaţiile financiar-fiscale. Ca să nu se simtă neglijată nu trecem cu vederea nici Autoritatea Naţională a Vămilor care acum 4 zile calcula prejudiciul pentru ţigări fără timbru iar acum 3 zile nu mai calcula… în principiu pentru că nu mai vrea. Pentru că sunt o persoană cu multe întrebări existenţiale nu pot să înţeleg nici de ce din două valori clare, fixe şi certe se calculează un prejudiciu estimativ, dar sunt convinsă că există un motiv profund şi ascuns profanilor ca mine. De asemenea nu pot înţelege de ce nimeni nu se întreabă cum persoane care nu au pus piciorul vreodată pe teritoriul României pot avea 80 de societăţi comerciale şi toate aceste societăţi să aibă probleme de natură penală. Cel mai distractiv este însă momentul în care nu există înscrisuri, acte financiar-contabile iar toată ancheta este paralizată deoarece nu poţi să probezi nimic din ceea ce ai vrea. Cel mai des pentru că inculpatul a cesionat societatea cu tot cu acte iar asociaţii care o deţin în prezent sunt acele persoane care nu au venit niciodată la noi în ţară în vizită. Se pare că nimeni nu s-a gândit că infractorii s-ar putea să nu ţină contabilitatea la zi….

Ca să nu părăsesc domeniul absurdului simt nevoia de a expune şi modul de comunicare între instituţii, în cadrul echipelor comune: am pus la punct o teorie conform căreia de câte ori vei suna la una din instituţiile statului cu o problemă nu ţi se va spune niciodată că nu te ajută sau că nu se poate dar vei fi transferat la cel puţin 3 numere distincte de telefonul iar la ultimul număr unde ai putea găsi persoana care se ocupă de problemă sigur nu va răspunde nimeni. Pentru verificare vă rog să încercaţi.

Ca să închei cu problema resurselor şi a probaţiunii trebuie să recunosc că statul român face muncă de pionierat. Probăm scheme financiare complicate  cu declaraţii de martori şi câte o expertiză, anchetăm reţele de contrabandă cu 3 lucrători de poliţie, proclamăm infracţionalitatea economică punct fierbinte în politica penală a statului dar lăsăm sistemul fără susţinere să vedem dacă se prăbuşeşte sau dacă devine un super erou.

FINALITATE. Aş vrea să pot scrie ceva la acest subiect dar se pare că mi s-au terminat cuvintele. Finalitatea procesului se vede în viaţa cotidiană şi în ciuda realităţii uneori lucrurile au happy end. Se arestează în domeniul infracţionalităţii economice, se condamnă (acum mai cu zel decât altă dată), se probează dincolo de orice îndoială vinovăţia, se face dreptate. Mă întreb doar dacă întotdeauna scopul scuză mijloacele, sau pentru a rămâne în temă lipsa mijloacelor de orice fel…

Biroul de Informare Publică şi Relaţii cu Presa din cadrul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în scopul unei corecte şi complete informări a opiniei publice face următoarele precizări :

Afirmaţia din articol conform căreia „În dosarul penal cu nr.2279/P/2010, procurorii Parchetului de pe lângă Sectorul 2 Bucureşti desfăşoară acte premergătoare începerii urmăririi penale împotriva numitului Tabără Cristian sub aspectul săvârşirii infracţiunii de viol asupra unui minor, faptă prevăzută de articolul 197, alin.3 din Codul Penal” şi care precizează că purtătorul de cuvânt al Parchetului de pe lângă Judecătoria Sector 2 a confirmat existenţa dosarului penal nr. 2279/P/2010 la Parchetul de pe lângă Judecătoria sector 2, în faza de acte premergătoare, este eronată .

Purtătorul de cuvânt al Parchetului de pe lângă Judecătoria Sector 2 nu a confirmat existenţa pe rolul acestei unităţi de parchet a respectivei cauze, întrucât nu a fost înregistrată această cauză la Parchetul de pe lângă Judecătoria Sector 2, iar la numărul de dosar indicat în articolul de presă figurează o altă cauză având alt obiect şi alte părţi.

În legătură cu plângerea prealabilă trebuie reţinut că ,potrivit normelor procesual penale aceasta reprezintă o manifestare de voinţă a unei persoane de a încunoştinţa organele judiciare cu privire la aspecte pentru care solicită să fie efectuate cercetări. Definiţiile date termenilor şi conceptelor în cuprinsul normelor procesual penale constituie aspecte ce trebuie avute în vedere la descrierea unei situaţii de fapt, ce reprezintă temei al unui subiect de presă .Prin urmare, existenţa unei plângeri nu echivalează cu existenţa infracţiunii reclamate de persoana care a sesizat organele judiciare. Scopul actelor premergătoare este, potrivit normelor procesual penale, tocmai stabilirea existenţei sau inexistenţei aspectelor pentru care o persoană a sesizat organele judiciare. Consecvent obligaţiilor legale de informare corectă a opiniei publice şi având în vedere caracterul preponderent nepublic al urmăririi penale, reprezentanţii parchetelor nu au obligaţia legală de a informa cu privire la actele de urmărire penală efectuate în cauzele penale aflate în faza actelor premergătoare.

De aceea, în scopul informării corecte a opiniei publice este necesar ca subiectul de presă să conţină informaţii reale sub aspectul organului judiciar – respectiv al purtătorului de cuvânt care este menţionat că a confirmat existenţa unei cauze dar şi în ceea ce priveşte natura şi faza procesuală în care se află cauza menţionată în articolul de presă.

Pentru claritate cazul este cel mai simplu cu putinta: o infractiune flagranta, un singur presupus faptuitor, o singura parte vatamata, 2 magistrati- unul pentru fiecare etapa si 2 lucratori de politie. Numaratoarea inversa incepe din momentul prinderii faptuitorului in flagrant, pentru ca de la acel moment incepi sa deduci “conducerea administrativa la sediul politiei”

Orele 0-2: Faptuitorul este legitimat, partea vatamata este legitimata, se face cercetarea la fata locului, se identifica martorii, se incheie procesul verbal de constatare a infractiunii flagrante, se fac fotografiile judiciare

2:00-2:30: Faptuitorul este condus la sediul Politiei (acest termen nu se aplica la orele de varf in Bucuresti)

2:30-3:00: Se intocmeste dosarul penal propriu-zis, i se da numar de politie, se leaga, se vizeaza (probabil trece prin mai multe birouri, pe la numeroase etaje)

3:00-4:00: Se intocmeste procesul verbal de constatare a efectuarii actelor premergatoare, se iau declaratii olografe ale faptuitorului si partii vatamate (in ordine inversa)

4:00-5:00: Se suna la Barou pentru aparator din oficiu, se asteapta aparatorul… si se mai asteapta putin…

5:00-6:00: Se redacteaza rezolutia de incepere a urmaririi penale (dureaza pentru ca exista nota de serviciu cu privire la forma si motivare; vremea formularelor a apus… poate ar trebui sa renasca…)

6:00-6:30: Se redacteaza intr-un final si ordonanta de retinere (cineva isi aduce aminte intotdeauna si de acest detaliu care trebuie de asemenea motivat)

6:30-8:00: Se aduce la cunostinta invinuirea, se aduc la cunostinta motivele retinerii, se audiaza invinuitul (acesta este momentul de maxima tensiune, daca nu doreste sa declare nimic timpul incepe sa aiba rabdare cu noi)

8:00-10:00: Se audiaza partea vatamata pe formular,  se audiaza martorii pe formular (daca ai noroc este doar unul si nu doreste sa iti povesteasca si viata lui)

10:00-12:00: Se intocmesc plansele fotografice (moment operativ de scotocire dupa fotografii cu persoane cu fizionomie asemanatoare), se face recunoasterea de catre partea vatamata apoi de catre martori, se iau declaratiile martorilor asistenti

12:00-13:00: cursa cu obstacole, in maxima viteza pana la Parchet, se ia numarul unic de Parchet (nu inteleg nevoia celor doua numere distincte din moment ce exista numar UNIC pentru lucrarile penale… but that’s just me), se explica speta procurorului, se inainteaza dosarul pentru confirmarea masurilor

13:00-14:00: Procurorul studiaza dosarul, verifica legalitatea masurilor, confirma inceperea urmaririi penale (toata lumea se roaga sa nu fie stagiar cu metehne de motivat in stil INM-ist)

14:00-15:00: Se audiaza invinuitul de catre procuror in spiritul CEDO pentru a nu fi privat de garantiile internationale (explicam cu rabdare invinuirea in fapt si drept, drepturile pe care le are, apoi fie ai scriem inca o data declaratia data la politie fie avem o declaratie nou nouta si fundamental diferita… in ambele cazuri NOT FUNNY)

15:00-16:00:  Se intocmeste ordonanta de punere in miscare a actiunii penale (mai motivata si mai detaliata decat rezolutia de incepere si de confirmare a urmaririi penale)

16:00-17:00: Se cheama invinuitul care a dobandit calitatea de inculpat, i se explica situatia, se audiaza in aceasta noua calitate desi a fost ascultat cu 2 ore inainte, pentru a evita invocarea nulitatii (pentru cei norocosi acum este momentul unei noi declaratii diferita de primele doua)

17:00-19:00: Se intocmeste referatul cu propunere de luare a masurii arestarii preventive, se intocmesc adresele, se numeroteaza dosarul, se leaga, se expediaza tot alaiul la instanta (in functie de situatie cu circ sau fara circ in fata Parchetului, cu SPIR sau fara SPIR)

19:00-20:00: Se ajunge la instanta, se fixeaza termen de judecata, se ia dosarul la studiat de catre aparator, procurorul de la judiciar si daca are noroc intr-un final si de judecator

De la ora 20:00 pana la ora 24:00 mai raman 4 ore, timp in care se striga dosarul, se legitimeaza partile, se audiaza, se invoca exceptiile, se pun in discutie, se solutioneaza, se pun concluzii pe fond, se delibereaza, se pronunta. Motivarea pe alta zi…

Pe hartie ne incadram in cele 24 de ore, nu-i asa? Numai ca in cele 24 de ore fara exceptie exista si “perioada in care intunericul ia locul luminii”, iar audierea noaptea trezeste in sufletul CEDO-istilor mici tresariri, oamenii implicati in acest proces sunt din pacate doar oameni… nu niste mici roboti, lucrurile se intampla de cele mai multe ori in concordanta cu legile lui Murphy si nu functioneaza ca un ceasornic bine uns… nici macar ca unul mai putin uns dar elvetian…si, cel mai trist, deseori nu plecam de la un faptuitor, o infractiune flagranta, o parte vatamata. Am ales sa prezint intr-o forma un pic caricaturala si amuzanta pentru ca adevarul in general este mult mai sumbru si implicatiile sunt mult mai grave iar in spatele celor 24 de ore este munca sustinuta a persoanelor care mai cred ca este de datoria lor sa isi exercite functia cu decenta si pasiune…. Dupa cele 24 de ore nu vrei nimic altceva decat un moment de liniste totala in care sa respiri in tihna.

Filed under: Despre justitie ]]> http://alexandralancranjan.wordpress.com/2010/07/24/masura-preventiva-a-retinerii-sau-rush-hours/feed/ 4 leadersforjustice http://alexandralancranjan.wordpress.com/2010/07/04/condamnatii-nimanui/ http://alexandralancranjan.wordpress.com/2010/07/04/condamnatii-nimanui/#comments Sun, 04 Jul 2010 06:54:35 +0000 Alexandra Lăncrănjan http://alexandralancranjan.wordpress.com/?p=67 ]]> Sentimentul unei neputinte fara margini ma incearca din ce in ce mai puternic cu fiecare dosar ce imi trece prin maini. Stau in fata mea oameni aflati la inceputul vietii, la fel ca mine, dar cu povesti fundamental diferite. Tiparul este clasic: fara studii, fara locuinta, fara familie, fara loc de munca, deseori consumatori de droguri, actualmente cercetati pentru furt sau talharie. Au fost copiii nimanui, lasati sa creasca singuri, sa se descurce… Sunt acum tinerii nimanui, fara viitor, fara sperante, fara sanse…. Si in curand vor fi condamnatii nimanui, condamnati la o viata ca o cursa de soareci, fara scapare, condamnati la recidiva si un trai in penitenciare.

Sunt scosi din societate pentru un an sau poate pentru 10 pentru a proteja societatea de conduita lor neconforma. Dar cine ii protejeaza pe ei de societate? Este usor sa blamezi cand stai la adapostul slujbei tale sigure, asteptand salariul care, cu 25% mai mult sau mai putin, vine totusi in fiecare luna. E usor sa arati cu degetul atunci cand ai avut parinti care te-au trimis la scoala, care te-au ajutat sa te faci om mare, carora le-a pasat. E usor sa condamni cand nu ai trait niciodata fara un acoperis deasupra capului, fara bani pentru o paine si fara sansa sa iesi din cercul vicios al infractionalitatii. Multi dintre condamnatii de azi nu fura pentru a-si satisface o placere meschina, pentru ca li se pare ca asta e vocatia lor sau pentru ca se plictisesc. Trist este ca in Romania anului 2010 multi inca fura de foame, fura pentru ca noi, societatea elevata, nu le-am intins niciodata o mana de ajutor, nu am incercat sa ii scoatem din aceasta perpetua mocirla.

Nu stiu cati dintre colegii mei se pot detasa de dramele umane care se aseaza in fata lor pentru a da prima declaratie sau pentru a le fi prezentat materialul de urmarire penala. Din pacate sau poate din fericire, eu nu pot face abstractie de omul care ma priveste in timp ce ii explic in cuvinte frumoase ca este condamnat la o viata ciclica intre penitenciar si traitul pe strada. Daca iesi din haina ta de magistrat pentru o clipa si asculti povestea omului de langa tine, teoretic egal in drepturi si obligatii, nu poti sa nu te simti vinovat macar o secunda pentru ca tu, ca membru al societatii, iei parte la nepasarea generala.

Cu trufia tanarului implinit profesional am intrebat deseori cu superioritate “de ce ai furat?”, “de ce nu mergi la scoala?”, “de ce nu te angajezi?”. Dar cat de dezarmat ramai atunci cand ti se raspunde ca nu a vazut nimic altceva in viata, ca nu a calcat niciodata intr-o sala de clasa, ca nimeni nu ii da de munca unui om care traieste pe strada, ca statul nu il ajuta iar atunci cand va iesi din penitenciar va ajunge din nou in punctul din care a plecat. Cata tristete simti cand ti se spune ca penitenciarul e o solutie de salvare, ca acolo exista un pat unde poti dormi si o masa calda in fiecare zi.  Pentru ca noi, societatea, ne multumim “sa ii scoatem din circuitul civil” pentru o perioada, sperand utopic ca se vor reeduca in penitenciar si ca vor inceta sa comita infractiuni. Pentru ca noi, societatea, in mod egoist pedepsim pentru a ne simti in siguranta dar nu reformam, nu ajutam, nu educam.

Un tanar ajuns in penitenciar poate cel mult sa invete sa scrie si sa citeasca, si asta in cel mai fericit caz. De cele mai multe ori se educa in alte domenii, se perfectioneaza si gaseste amici cu aceeasi ocupatie dar poate cu mai multa experienta. Iar cand reintra in societate nu este cu nimic diferit, urmeaza acelasi tipar: fara studii, fara locuinta, fara familie, fara loc de munca, deseori consumatori de droguri si in curand cercetati pentru furt sau talharie. Statul nu depune niciun efort pentru a-i ajuta sa se reintegreze, sa evolueze, sa devina cetateni aflati in legalitate. In Romania nu exista programe care sa ajute condamnatii sa gaseasca un loc unde sa stea, sa mearga la scoala, sa gaseasca un loc de munca. Nu avem centre speciale care sa ii poata primi pana cand dobandesc o minima independenta financiara, nu exista societati comerciale stimulate de stat pentru a-i angaja, nu exista consiliere psihologica. De aceea ei raman condamnatii nimanui, condamnatii pe care la o zi, o luna, un an dupa ce au iesit din penitenciar vom simti nevoia imperioasa de a-i trimite inapoi pentru a indeplini scopul punitiv al pedepsei uitand poate de rolul educativ pe care ar trebui sa il aiba. Pentru ca noi, societatea, suntem incapabili sa ii ajutam. Pentru ca noi, societatea, le scriem de la inceput condamnarea la o moarte lenta si cruda… Pentru ca noi, societatea, le-am ucis spiritul inainte de a deveni infractori….

La inceputul saptamanii realitatea mea personala parea limpede, clara si tehnica. Factorii politici au initiat un proces legislativ ce urma sa raspunda unei situatii de criza economica, acest proces s-a materializat intr-un pachet de legi pe care Guvernul a decis sa isi asume raspunderea. Dar pentru ca avem macar speranta ca traim intr-un stat de drept decizia politica oricat de arzatoare ar fi ea nu este suficienta pentru a face lucrurile sa se intample. Pentru a intra in vigoare si a produce efecte legile trebuie sa indeplineasca anumite conditii tehnice, printre care si aceea de conformitate cu dispozitiile constitutionale si tratatele internationale. Si tot la fel de tehnic, controlul conformitatii este dat in competenta Curtii Constitutionale care are obligatia ca dincolo de ce doresc unii sau altii, dincolo de sperante si de convingeri personale sa analizeze din punct de vedere legal textul normativ. Aceasta este procedura si pentru un moment, citind declaratia primului ministru, am crezut ca realitatea mea se muleaza in mod perfect peste cea generala (“Noi am făcut nişte legi constituţionale. Aşteptăm decizia Curţii”- http://www.cotidianul.ro/118084-Boc_Legile_de_austeritate_sunt_constitutionale).

A sosit 24 iunie 2010, Curtea Constitutionala a decis sa ne tina in suspans amanand decizia iar pe 25 iunie 2010 a concluzionat ca unele dintre masurile continute de legile austeritatii sunt neconstitutionale (http://www.ccr.ro/default.aspx?page=press/2010/25iunie). Acesta este punctul in care realitatile devin paralele. Realitatea mea, bazata pe prezumtia de buna-credinta, construieste in continuare rationamentul expus mai sus: judecatorii CCR au dezbatut problemele pentru care au fost sesizati, au constatat ca unele articole sunt in contradictie cu drepturile fundamentale prin urmare dincolo de ceea ce vrea executivul acestea nu pot fi puse in aplicare. Mai mult cineva trebuie sa isi faca mea culpa pentru lipsa de atentie in redactarea actelor normative. Cealalta realitate suna cam asa: Decizia CCR pune in pericol acordul cu FMI (http://www.cotidianul.ro/118181-Decizia_CCR_pune_in_pericol_acordul_cu_FMI), Decizia CCR blocheaza toate masurile asumate de Guvern (http://www.mediafax.ro/social/decizia-curtii-constitutionale-blocheaza-toate-masurile-asumate-de-guvern-6446296), Efectul deciziei CCR: leul s-a depreciat puternic (http://tv-net.ro/Stiri-Efectul-deciziei-CCR-leul-s-a-depreciat-puternic-4-2311-lei-euro+8998), Consecintele deciziei CCR in plan extern sunt incalculabile (http://www.machiavelli.ro/stiri.php?art=20211).

Am incercat sa patrund in aceasta realitate care nu imi apartine si sa inteleg cum tot rationamentul meu logic si legal este eronat. Am inteles ca in aceasta realitate vina nu o poarta un executiv incapabil sa redacteze un text constitutional ci instanta care constata aceasta neregularitate, ca acordul cu FMI este destabilizat de acel text neimportant numit Constitutie si nu de faptul ca nu am invatat la nivel politic sa ne grabim incet si sa gandim inainte sa vorbim, leul este in picaj liber pentru ca avem drepturi ce nu pot fi incalcate flagrant nu pentru ca nu avem masuri viabile de recladire a economiei. Cel mai mult mi-a placut previziunea sumbra privitoare la efectele deciziei pe plan extern; am stat si m-am intrebat cum de mai exista Letonia ca stat dupa o decizie asemanatoare cu cea a Curtii Constitutionale (http://cristidanilet.wordpress.com/2010/06/01/letonia-scaderea-pensiilor-contrara-cedo-si-constitutiei/).

Lasand ironia si sarcasmul am realizat ca fiecare are o realitate diferita si ca aceasta realitate difera in functie de criterii importante: gradul de intelegere al mecanismului de functionare a statului de drept, gradul de maturitate personala si organizationala, puterea de a ne asuma raspunderea pentru decizii. Cat timp nu invatam cum functioneaza mecanismul legiferarii si cine trebuie sa poarte raspunderea pentru legile neconstitutionale vom avea titluri de ziare care arata cu degetul spre Curtea Constitutionala pentru greselile unui executiv condus de “primul constitutionalist al tarii”. Cat timp clasa politica nu devine responsabila pentru actiunile sale o sa traim in aceste lumi paralele in care dezastrele economice sunt puse in seama altor institutii decat cele care ar trebui sa se preocupe de bunastarea tarii.  Realitatea inconjuratoare este unitara doar daca lucrurile functioneaza dupa reguli clare, cand legea e egala si pentru factorii de decizie si cand buna credinta ne ghideaza actiunile. Pana atunci, fiecare o sa traiasca in realitatea sa, in care Presedintele poate sa se intalneasca cu membrii unui partid politic fara sa existe o problema legala, Guvernul este nevinovat cand legifereaza fara cap iar singura vinovata este justitia.

In realitatea lor s-a gasit tapul ispasitor! Realitatea mea este doar trista!

Filed under: Despre justitie ]]> http://alexandralancranjan.wordpress.com/2010/06/27/reality-is-in-the-eye-of-the-beholder/feed/ 2 leadersforjustice http://alexandralancranjan.wordpress.com/2010/06/17/trei-intrebari-niciun-raspuns/ http://alexandralancranjan.wordpress.com/2010/06/17/trei-intrebari-niciun-raspuns/#comments Thu, 17 Jun 2010 07:11:29 +0000 Alexandra Lăncrănjan http://alexandralancranjan.wordpress.com/?p=52 ]]> S-a dat verdictul! Traiesc intr-o societate halucinanta, fara frontiere, fara limite, fara repere! Este o societate de austeritate!

AUSTERITATE= substantiv feminin, cumpatare, severitate, asprime, sobrietate

Reformulez dupa ce am consultat DEX-ul! Traiesc intr-o societate cumpatata, severa, sobra! Pare de bine ce am gasit eu, totusi in aceasta societate cumpatata cineva invoca un pericol pentru siguranta nationala!

PERICOL= substantiv neutru,  Situație, întâmplare care pune sau poate pune în primejdie existența, integritatea cuiva sau a ceva; primejdie, amenințare.

SIGURANTA NATIONALA= starea de legalitate, de echilibru si de stabilitate sociala, economica si politica necesara existentei si dezvoltarii statului national roman, ca stat suveran, unitar, independent si indivizibil, mentinerii ordinii de drept, precum si climatului de exercitare neingradita a drepturilor, libertatilor si indatoririlor fundamentale ale cetatenilor, potrivit principiilor si normelor democratice statornicite prin Constitutie.

SITUATIE=substantiv feminin, Totalitatea împrejurărilor care determină la un moment dat condițiile existenței unei ființe, a unei colectivități, a unei activități; stare de fapt care decurge de aici pentru cineva sau ceva

INTAMPLARE= substantiv feminin, Ceea ce se petrece în mod incidental, hazard, fapt, eveniment.

Si acum recapitulez cu voce tare! Traiesc intr-un stat care s-a hotarat sa fie cumpatat si sever pentru a se redresa! Intr-o anumita perioada de timp in acest stat s-a petrecut un fenomen exterior factorilor decizionali, neprevazut, incidental care pune in pericol existenta statului si libertatea cetatenilor si mai cu seama exercitarea constitutionala a drepturilor si libertatilor fundamentale. Iar statul responsabil ia masuri de contracarare a acestui fenomen prin metode neconstitutionale si ingradirea pana la anihilare a drepturilor unor categorii de cetateni! Oare sa fii inteles eu corect?

Legea romana nu poate retroactiva, cu exceptia legii penale mai favorabile! Statul garanteaza un nivel de trai decent cetatenilor sai! Dreptul de proprietate este garantat si aparat in Romania! Normele internationale sunt respectate cu prioritate! Romania este un stat de drept in care domneste legea! Puterea judecatoreasca este a treia putere in stat!

ARTICOLUL 53 din Constitutia Romaniei

(1) Exerciţiul unor drepturi sau al unor libertăţi poate fi restrâns numai prin lege şi numai dacă se impune, după caz, pentru: apărarea securităţii naţionale, a ordinii, a sănătăţii ori a moralei publice, a drepturilor şi a libertăţilor cetăţenilor; desfăşurarea instrucţiei penale; prevenirea consecinţelor unei calamităţi naturale, ale unui dezastru ori ale unui sinistru deosebit de grav.

(2) Restrângerea poate fi dispusă numai dacă este necesară într-o societate democratică. Măsura trebuie să fie proporţională cu situaţia care a determinat-o, să fie aplicată în mod nediscriminatoriu şi fără a aduce atingere existenţei dreptului sau a libertăţii.

Scriind toate aceste definitii se nasc in mintea mea 3 intrebari! Raspunsul nu il caut pentru ca se dovedeste a fi inutil la final!

I. Poate statul sa invoce aplicarea art. 53 din Constitutie pentru a limita drepturile cetatenilor in cazul in care situatia pentru care se invoca aceasta norma era cunoscuta de mai bine de un an si nu au fost luate niciun fel de masuri? Poate ingradi drepturi pentru circumstante determinate de propria culpa a executivului? Daca executivul prin ceea ce face (sau nu face) reprezinta el insusi un pericol la siguranta nationala mai are legitimitate pentru a cere solidaritate?

II. Poate executivul sa persiste in aplicarea unor legi stiind ca sunt nelegale? Daca puterea judecatoreasca demonstreaza ca masurile de austeritate incalca drepturi fundamentale ale omului poate fi ea ignorata? Si daca e ignorata, mai exista a treia putere in stat?

III. In fata evidentei, isi poate permite Curtea Constitutionala sa declare legile austeritatii constitutionale? Iar daca o face mai putem spune ca avem Curte Constitutionala independenta si impartiala?

În primul rând, înregistrarea audierilor elimină notele personale ale procurorului, păstrând nealterată declaraţia persoanei în cauză.  Din punctul de vedere al persoanei care consemnează declaraţia, există o tendinţă de a reformula frazele, de a schimba termenii folosiţi de cel care declară, de a aranja în ordine logică declaraţia. De asemenea, consemnarea nu este totală, fiind omise elemente care nu par importante, detalii pe care în mod natural cel care relatează le introduce şi care la momentul audierii par lipsite de relevanţă. Această restructurare şi rezumare a declaraţiei este păgubitoare pentru toţi participanţii la procesul penal. Omisiunea fără rea-credinţă a unor detalii poate conduce la imposibilitatea probării acţiunii de premeditare, la alterarea elementelor ce dovedesc periculozitatea inculpatului. Mai mult, prin modificarea stilistică şi logică a declaraţiei se poate schimba succesiunea evenimentelor aşa cum este ea relatată de către inculpat iar motorul intern în comiterea infracţiunii nu este evidenţiat clar.

În al doilea rând, posibilitatea schimbării declaraţiei şi invocării constrângerii este diminuată drastic. În momentul în care audierea este păstrată pe suport audio, orice modificare în declaraţii poate fi lesne probată prin comparare, putând fi evaluată credibilitatea celui audiat şi descurajând schimbarea de atitudine. Această modificare în stilul de a audia poate fi benefică în faza de judecată, deoarece permite o evaluare mai bună de către judecător a contextului luării declaraţiei, cu reale beneficii în momentul în care martorul nu mai poate fi audiat şi se dă citire declaraţiilor din faza de urmărire penală. Elementul psihologic joacă aici un rol esenţial deoarece cunoaşterea de către cel audiat a faptului că declaraţia sa este înregistrată va determina o evaluare internă mai judicioasă a ceea ce spune şi va fi un impediment în revenirea asupra declaraţiilor.

Nu în ultimul rând, probarea exercitării dreptului la apărare, intervenţiilor apărătorului şi respectării regulilor de procedură de către autorităţi este mai facilă în cazul în care există o audiere înregistrată. Suportul audio garantează o implicare activă a apărătorului, o mai mare atenţie din partea procurorului în ceea ce priveşte obligaţiile procedurale şi elimină discuţiile cu privire la aducerea la cunoştinţă a învinuirii, prezenţa avocatului sau semnarea declaraţiei.

Atunci când m-am gândit la această schimbare în procedura audierii am luat în considerare şi toate elementele negative care pot să apară, mai ales prelungirea în timp a audierii, dar cântărind avantajele şi dezavantajele acestei forme de ascultare punctele pozitive au câştigat detaşat. Argumentarea mea nu are exclusiv rol de informare ci este mai mult o provocare. Dacă este o idee bună şi credeţi ca şi mine în ea, ce linii de acţiune consideraţi că sunt utile pentru impunerea ei în practică?