Condamnatii nimanui!

Sentimentul unei neputinte fara margini ma incearca din ce in ce mai puternic cu fiecare dosar ce imi trece prin maini. Stau in fata mea oameni aflati la inceputul vietii, la fel ca mine, dar cu povesti fundamental diferite. Tiparul este clasic: fara studii, fara locuinta, fara familie, fara loc de munca, deseori consumatori de droguri, actualmente cercetati pentru furt sau talharie. Au fost copiii nimanui, lasati sa creasca singuri, sa se descurce… Sunt acum tinerii nimanui, fara viitor, fara sperante, fara sanse…. Si in curand vor fi condamnatii nimanui, condamnati la o viata ca o cursa de soareci, fara scapare, condamnati la recidiva si un trai in penitenciare.

Sunt scosi din societate pentru un an sau poate pentru 10 pentru a proteja societatea de conduita lor neconforma. Dar cine ii protejeaza pe ei de societate? Este usor sa blamezi cand stai la adapostul slujbei tale sigure, asteptand salariul care, cu 25% mai mult sau mai putin, vine totusi in fiecare luna. E usor sa arati cu degetul atunci cand ai avut parinti care te-au trimis la scoala, care te-au ajutat sa te faci om mare, carora le-a pasat. E usor sa condamni cand nu ai trait niciodata fara un acoperis deasupra capului, fara bani pentru o paine si fara sansa sa iesi din cercul vicios al infractionalitatii. Multi dintre condamnatii de azi nu fura pentru a-si satisface o placere meschina, pentru ca li se pare ca asta e vocatia lor sau pentru ca se plictisesc. Trist este ca in Romania anului 2010 multi inca fura de foame, fura pentru ca noi, societatea elevata, nu le-am intins niciodata o mana de ajutor, nu am incercat sa ii scoatem din aceasta perpetua mocirla.

Nu stiu cati dintre colegii mei se pot detasa de dramele umane care se aseaza in fata lor pentru a da prima declaratie sau pentru a le fi prezentat materialul de urmarire penala. Din pacate sau poate din fericire, eu nu pot face abstractie de omul care ma priveste in timp ce ii explic in cuvinte frumoase ca este condamnat la o viata ciclica intre penitenciar si traitul pe strada. Daca iesi din haina ta de magistrat pentru o clipa si asculti povestea omului de langa tine, teoretic egal in drepturi si obligatii, nu poti sa nu te simti vinovat macar o secunda pentru ca tu, ca membru al societatii, iei parte la nepasarea generala.

Cu trufia tanarului implinit profesional am intrebat deseori cu superioritate “de ce ai furat?”, “de ce nu mergi la scoala?”, “de ce nu te angajezi?”. Dar cat de dezarmat ramai atunci cand ti se raspunde ca nu a vazut nimic altceva in viata, ca nu a calcat niciodata intr-o sala de clasa, ca nimeni nu ii da de munca unui om care traieste pe strada, ca statul nu il ajuta iar atunci cand va iesi din penitenciar va ajunge din nou in punctul din care a plecat. Cata tristete simti cand ti se spune ca penitenciarul e o solutie de salvare, ca acolo exista un pat unde poti dormi si o masa calda in fiecare zi.  Pentru ca noi, societatea, ne multumim “sa ii scoatem din circuitul civil” pentru o perioada, sperand utopic ca se vor reeduca in penitenciar si ca vor inceta sa comita infractiuni. Pentru ca noi, societatea, in mod egoist pedepsim pentru a ne simti in siguranta dar nu reformam, nu ajutam, nu educam.

Un tanar ajuns in penitenciar poate cel mult sa invete sa scrie si sa citeasca, si asta in cel mai fericit caz. De cele mai multe ori se educa in alte domenii, se perfectioneaza si gaseste amici cu aceeasi ocupatie dar poate cu mai multa experienta. Iar cand reintra in societate nu este cu nimic diferit, urmeaza acelasi tipar: fara studii, fara locuinta, fara familie, fara loc de munca, deseori consumatori de droguri si in curand cercetati pentru furt sau talharie. Statul nu depune niciun efort pentru a-i ajuta sa se reintegreze, sa evolueze, sa devina cetateni aflati in legalitate. In Romania nu exista programe care sa ajute condamnatii sa gaseasca un loc unde sa stea, sa mearga la scoala, sa gaseasca un loc de munca. Nu avem centre speciale care sa ii poata primi pana cand dobandesc o minima independenta financiara, nu exista societati comerciale stimulate de stat pentru a-i angaja, nu exista consiliere psihologica. De aceea ei raman condamnatii nimanui, condamnatii pe care la o zi, o luna, un an dupa ce au iesit din penitenciar vom simti nevoia imperioasa de a-i trimite inapoi pentru a indeplini scopul punitiv al pedepsei uitand poate de rolul educativ pe care ar trebui sa il aiba. Pentru ca noi, societatea, suntem incapabili sa ii ajutam. Pentru ca noi, societatea, le scriem de la inceput condamnarea la o moarte lenta si cruda… Pentru ca noi, societatea, le-am ucis spiritul inainte de a deveni infractori….